Într-o după amiază de toamnă, pe un drum de ţară destul de anevoios, mi-a fost tovarăşă doamna Maria. Nu o cunoşteam prea bine. Duminică de duminică o vedeam la biserică cântând alături de corul de la strană. Altceva nu ştiam despre ea.
În acea după amiază de toamnă târzie doamna Maria mi-a dat o lecţie pe care aş putea-o intitula “Puterea rugăciunii soţiei pentru soţ”.
Iată ce mi-a povestit: soţul meu era un om necredincios – nu mergea la biserică, nu se închina, nu vorbea niciodată despre Dumnezeu, nu-şi făcea cruce niciodată şi deşi era botezat nu ţinea minte să se fi mărturisit vreodată. Nu este un om rău la suflet, dimpotrivă gospodar, un tată bun, fără păcatul beţiei sau al fumatului, dar nu avea nici o legătură cu biserica. De câte ori îi ceream să mergem împreună la biserică îşi găsea ceva de făcut sau invoca fel şi fel de motive. Nu am insistat. Eram mulţumită că nu mă oprea pe mine să merg la biserică. Când ne era bine în casă îi spuneam că toate sunt rezultatul ajutorului lui Dumnezeu, ceea ce era adevărat pentru că zi de zi mă rugam pentru binele familiei. Îi spuneam că noi nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu, suntem la mila Lui şi după faptele şi credinţa noastră ne ajută pe fiecare. Când îi vorbeam aşa nu spunea nimic, asculta pur şi simplu sau schimba vorba. Am avut multă răbdare şi ziua şi dimineaţa mă rugam bunului Dumezeu şi Maicii Sale să-l îndrepte spre credinţă, să-l facă să înţeleagă ce importantă este credinţa şi rugăciunea în viaţa unui om. Timp de aproape patru ani m-am rugat, cu lacrimi în ochi uneori, să-l ajute Dumnezeu să vină măcar o dată la biserică.
În anul 2003, într-o sâmbătă după amiaza din Postul Mare mă îmbrăcam să merg la biserică să mă mărturisesc. Soţul meu m-a întrebat unde merg şi i-am spus: “la biserică”. Atunci el a rostit: “aşteaptă-mă şi pe mine!”. Am crezut că nu aud bine, mi se părea că s-a deschis cerul pentru mine şi pentru el deopotrivă. L-am aşteptat până s-a spălat, s-a îmbrăcat curat - a durat ceva vreme. Am pornit amândoi spre biserică. Am ajuns cam târziu. Părintele ieşea din biserică pentru că terminase de spovedit. L-am rugat tare mult să ne primească şi pe noi chiar dacă am întârziat. Dacă ne-ar fi amânat pentru altă dată m-aş fi aşezat în genunchi înaintea lui să-l rog să nu-l întoarcă pe soţul meu. Părintele ne-a spovedit pe amândoi şi am plecat acasă cu inima împăcată. De atunci, soţul meu este nelipsit de la Sfânta Liturghie, se închină seara şi dimineaţa, se spovedeşte în fiecare post, l-a primit pe Mântuitorul în sufletul său. Cred că rugăciunile mele au fost ascultate şi îi mulţumesc pentru aceasta lui Dumnezeu şi Maicii Sale.
Mi-a mers la suflet povestirea doamnei Maria, am înţeles pentru a nu ştiu câta oară ce important este să ne rugăm nu numai pentru noi ci pentru părinţii noştrii, pentru fraţii şi surorile noastre, pentru copiii pe care-i avem şi pentru soţ sau soţie.
Vi s-a întâmplat vreodată ca la o problemă care vă frământă zi şi noapte să-i găsiţi soluţia în povestirea unui om simplu? Să învăţaţi din experienţa altora sau alţii să înveţe din experienţa dumneavoastră? Sentimentul acesta l-am avut eu când doamna Maria a terminat de povestit: am primit o adevărată lecţie, o lecţie care le completează pe cele pe care le primesc zilnic de la oamenii simpli pe care îi întâlnesc.
Dorina R.
