În dimineaţa zilei de 13 decembrie 2015, s-a stins din viaţă, la venerabila vârstă de 96 de ani, domnul Costache Axinte, moş Costache sau naşu’ aşa cum îi spun sătenii din Ghilăneşti.
Despre viaţa sa, moş Costache ar fi scris o carte cu mai multe capitole: copilăria, tinereţea, războiul, foametea din 1946 – 1947, familia, construcţia bisericii, rugăciunea – soluţia tuturor problemelor. Adesea, moş Costache repeta în gând sau cu glas toate întâmplările importante prin care a trecut dorind să nu uite nici o clipă detaliile care i-au marcat existenţa. Retrăia aievea deciziile pe care le-a luat în viaţă încercând parcă să-şi justifice neîmplinirile, dar şi împlinirile.
Moş Costache a avut o copilărie şi o adolescenţă nefericită marcată de lipsuri, probleme familiale şi muncă până la epuizare. Toate l-au călit, mult prea devreme, pentru timpurile grele care au venit.
A plecat la război mânat de un fel de patriotism pe care nu-l mai întâlnim în timpul nostru. Ştia pentru ce merge la luptă, a văzut moartea de aproape şi a rezistat doar prin rugăciune şi nădejdea în mila Maicii Domnului.
După război s-a căsătorit cu tânăra Victoria, o fată modestă şi muncitoare, cu care a construit o gospodărie frumoasă. Au trecut împreună peste perioada de secetă şi foamete pentru că au avut inspiraţia de a cultiva pământul cu ovăz pe care apoi l-au vândut sau l-au schimbat pe alimente. Viaţa de celor doi nu a fost lină, ci plină de suişuri şi coborâşuri, o viaţă de familie şi cu bune şi cu rele. Peste toate au trecut datorită credinţei în Maica Domnului; în plus, pentru ei valorile familiei tradiţionale erau lege: soţia îşi respecta şi îşi asculta soţul, iar soţul se putea baza în orice moment pe sprijinul soţiei.
Costache şi Victoria nu au avut copii. Au compensat lipsa copiilor făcându-şi foarte mulţi fini. Au botezat mulţi prunci şi au cununat multe perechi de tineri. De aici apelativul de naşu’ sau năşălu’ cum spun moldovenii. Finii botezaţi îi spun naşu’, finii cununaţi cu toţi urmaşii lor îi spun tot naşu’, astfel că nu cred că exagerez când spun că moş Costache este naş pentru un sat de oameni. Naşu’ are fini în Ghilăneşti, în Cristeşti, la Bucureşti, la Braşov şi cine mai ştie pe unde. Finii săi sunt oameni gospodari, cu familii frumoase, cărora le-a transmis sămânţa credinţei în bunul Dumnezeu şi în Maica Sa.
Soţia lui moş Costache s-a stins din viaţă în anii ’90, după o suferinţă care l-a marcat pe moş Costache şi care i-a adus regrete şi reproşuri.
La doi ani de la moartea soţiei, moş Costache a început o luptă pentru care s-a pregătit îndelung pe drumul pe care-l parcurgea la pas, împreună cu soţia şi cei apropiaţi către Sihăstria Neamţului, unde mergeau să asculte învăţăturile Părintelui Ilie Cleopa. S-a pregătit mărturisindu-şi şi plângându-şi păcatele, s-a pregătit îngenunchind la icoana Maicii Domnului. S-a pregătit să ridice o biserică în satul său, să rămână ceva în urma generaţiei acestor vremuri pentru generaţiile viitoare.
Oamenii din Ghilăneşti mergeau 3 km pe jos până la biserica ”Sf. Ilie” din Cristeşti. Drumul era o plăcere pe timp frumos, dar toamna târziu, iarna şi primăvara când se dezgheţa omătul drumul devenea anevoios mai ales pentru bătrânii care doreau să aducă prinos lui Dumnezeu prin rugăciune şi participarea la Sfânta Liturghie.
Moş Costache s-a luptat cu sistemul, cu sătenii mai pesimişti, cu sărăcia şi neajunsurile nu neapărat materiale, ci şi spirituale şi … a reuşit. În anul 1999, pe terenul donat de doamna Mariţa Cristescu şi cu banii strânşi de moş Costache, care s-a ocupat de obţinerea avizelor şi a autorizaţiei de construcţie, s-a turnat temelia unui lăcaş de cult cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”.
De la turnarea temeliei şi până la sfinţirea bisericii, moş Costache a urmărit îndeaproape lucrările, şi-a donat banii strânşi din pensia de veteran de război pentru plata lucrătorilor şi a materialelor, a convins sătenii să contribuie şi ei cu bani pentru bunul mers al construcţiei bisericii. Se ruga Maicii Domnului să-l ţină sănătos să vadă biserica sfinţită.
Pe parcursul acestor lucrări, a fost pentru preotul paroh un sfătuitor şi un critic deopotrivă, o rotiţă care pune în mişcare motorul.
Din mila lui Dumnezeu şi cu mijlocirea Maicii Sale, în toamna anului 2009, biserica cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” a fost sfinţită. Atunci viaţa lui moş Costache s-a împlinit.
Se pot spune multe despre moş Costache. A ajuns la vârsta de 96 de ani având o viaţă cumpătată, cu tabieturi pe care nu le încălca niciodată. Dimineaţa devreme, după ce se închina şi lua anafura, mânca o linguriţă de miere de albine. Îşi făcea treburile din gospodărie şi apoi mânca, nu înainte de a bea un păhărel (din acelea cât degetarul) cu ţuică din producţia proprie. De ani de zile nu mânca nimic ce conţinea carne de porc, respecta orele de masă, îi plăceau fructele şi produsele din lapte. Ţinea cu sfinţenie toate posturile şi oricine îi intra în casă primea măcar o linguriţă de miere de albine şi o bomboană de mentă. În orele de repaus îl găseai citind din Psaltire sau din Vieţile Sfinţilor, iar candela era nestinsă pe măsuţa din bucătărie. Făcea milostenie şi nu rămânea dator nimănui din cei care îl ajutau. Putea întreţine o discuţie cu oameni cu sau fără studii, fiind dovada vie a ţăranului român care a căpătat înţelepciune de-a lungul vieţii greu încercate.
Costache Axinte a fost înmormântat aşa cum se cuvine unui ctitor de biserică cu nădejdea că Maica Domnului, căreia i-a închinat întreaga viaţă, îl va însoţi către împărăţia Fiului său.
